Ce avem noi cu Schisma lor?
Ce avem noi cu Schisma lor?

In urma cu aproape trei ani, cu ocazia festivitãții prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la fondarea Universitãții din Iasi, (http://anonimus.ro/2013/06/ce-se-intampla-cu-natiunile-istorice-ale-europei/) o rara avis, profersorul Paul Gottfried din Pennsylvania, într-un discurs splendid și transparent, îi felicita pe români – împreuna cu toate națiunile Europei de Est, pentru faptul de a-și fi conservat un anumit instinct al identitãții și intereselor national-istorice. Contextul în care el se simțea chemat sã insiste asupra importanței acestei moșteniri este cel al ravagiilor politic corecte asupra Occidentului european și asupra Americii, ravagii pe care le descrie într-un ton liniștit și lipsit de iluzii. Toate bune și frumoase, avem ceva ce alții au pierdut, am fi tentați sã zicem, Freude herrscht! Dar sunt încercãri de trecut și dau mai bine cuvântul iscusitului orator:

„Pentru reușita acestei a doua încercãri, va trebui sa evitați Scylla și Charybda trecute și prezente, adicã și naționalismul divizator, care face imposibile relațiile cu vecinii și pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului și presiunilor globaliste care vã atacã dinspre Occident. De acum vechile pericole și tentații pot sã nu mai fie atât de periculoase, așa cã m-am concentrat pe noile provocãri cãrora trebuie sã le faceți fațã ca națiune cultural-politicã. Vã rog sã rețineți cã nu vã îndemn sã începeți sã vã certați cu ungurii sau cu rușii sau chiar sã vã reprimați expresia sincerã a simpatiei pentru americani.“

                                            Ludovic de Anjou în CHRONICON PICTUM

Descendent al unei familii de evrei germanofoni din Ungaria, Paul Gottfried nu poate fi iubit de media americanã sau EU la moda și este catalogat cu epitetul elocvent de „paleoconservator“. Sunã oarecum a „peleo-litic“, dar în fapt este o creație lingvisticã menitã sã desemneze oameni conservatori serioși, care nu se sfiesc sã aminteascã importanța factorilor dezvoltați în mod organic, în și prin societate, precum și labilitatea prin contrast a acelor concepte ideologicice strãine de substanța organicã a unei societãți. știm prea bine ce vrea sa spunã.

Pentru noi, este evident important sã punem focusul pe acel îndemn, adresat în egalã mãsurã românilor și maghiarilor, de a gãsi un drum în deplin acord cu demnitatea naționalã, dar care sã depãseascã impasuri de secol XIX: „Sã nu vã certați!”. Privind evoluția ultimilor 25 de ani, nu este vorba despre o evoluție descendentã, de ambele pãrți. În 1990, un montaj la Târgu Mures nu a avut nicio șansã, acolo unde ani mai târziu, sãrmana Jugoslavia s-a dezmembrat prin ațâtarea unor focuri în esențã nu cu mult mai diferite. Sã fim recunoscãtori!

Eu sunt un fan Orbán, pentru tenacitatea cu care acesta aparã interesele poporului sãu împotriva marilor mastodonți globali; îmi place simplitatea cu care știe sã spunã „dacã în doi ani nu faceți profit în aceasta tarã, atunci plecați – cãci nu voi crede cã veniți pentru a înregistra pierderi“. Ar fi bine dacã ar exista și în România oameni de decizie hotãrâți sã reprezinte prioritãțile cetãțenilor care i-au votat, mai înainte de toate.

Pe de alta parte, simpatia mea pentru Orbán se oprește la politica sa naționalã. și aceasta nu în primul rând ca român – ci ca om ponderat și informat. Aceastã politicã își are obârșia într-o atitudine împleticitã într-o viziune a istoriei care s-a nãscut în 1870, la un moment precis, întorcând pe dos cam tot ce fusese pânã atunci și refuzând sã ia act de nota de plata oferita 50 de ani mai târziu pentru lipsa de clarviziune.

În 19 august, Cluj-Napoca împlinește 700 de ani de când a devenit
oraș, iar locuitorii lui, orãșeni, prin privilegiile acordate de Carol
Robert de Anjou.

Iatã cã de atunci, minciunile istorice se repetã și se pare cã atitudinea de victimã obtureazã vederea chiar și a unui om inteligent precum Orbán. Necitind în limba maghiara, îmi este greu sa evaluez în ce masurã istoriografia politicã, care la 1870 a fost introdusã de un profesoraș de liceu, Roesler (Rösler), ce a sucit mintea unor învațati cu experientã, precum Gamilscheg, și nu numai el, istoriografie care și-a reluat avântul în încercarea de judecatã stalinistã a unui … cronicar vechi, dusã de catre Köpeczi Béla în tomuri frumos cartonate. Nu știu cât de crezute și respectate sunt aceste deviații de la cunoaștere.

Cred cã sunt destul de numeroși intelectualii din Ungaria care le înțeleg locul în praful evoluției – dar probabil cã sunt puțin ascultați de Orbán și main stream, la fel cum în România un Boia sau Djuvara, lipsiți de orice spirit istoric și cognitiv, dominã tobele mediilor. și asta nu este bine – nu este bine, gândindu-ne la avertrismentul înțeleptului „paleoconservator“. Nu este bine, și deoarece mã tem cã numeroși vor fi cei care se vor grãbi sã mã înțeleagã cât se poate de greșit, sã fie foarte supãrați pentru discutarea unor ipoteze care pentru dânșii poate figureazã ca fundamente, și nu ca niște invenții ale unui fine de secol XIX.

Contemplând dileme de acest tip și în cãutarea naturalã a unui rãspuns la întrebarea umanã: „Doamne, de ce este așa?“ și „Oare este necesar sã fie așa, nu se poate altfel?“, o descindere la punctele nevralgice ale istoriei a scos la ivealã rãspunsuri și revelații neașteptate, de naturã sã punã într-o lumina sãnãtoasã întreaga relație a acestor doua nații importante ale îngemãnãrii eurasiatice: maghiarii și românii.

                                                       Forint de aur – urma Angevinilor

Istoria veche este mitizatã de maghiari și de români (în alt fel), dar nici unii nici alții nu se apleaca asupra unui amãnunt esențial: românii au fost recunoscuți tot timpul sub Arpadieni, au avut Universitas Valahorum, unde se judeca dupã o lege proprie, Jus valachicum, a carei veste s-a rãspândit pânã în Polonia și chiar în Scandinavia.

Existau, cu structurã socialã și nobiliarã, recunoscuți de Arpadieni, iar aceștia nu se înghesuiau sã dea ascultare îndemnurilor Vaticanului, care le cereau sã „rezolve“ situația „schismaticilor“, ci lãsau oamenii sã trãiascã! Cãci, este adevarat, ei mai întrețineau și alți mai mult decât schismatici, chiar pãgâni (adicã: musulmani), ca popor înrudit, bashkirii. Aceasta situație de conviețuire înțeleaptã, aș spune, de revolta pasivã fațã de marile puteri a Arpadienilor, ce prevestea parcã singura atitudine compatibilã cu comunsimul, a durat pânã la 1300.

Odatã cu venirea la putere a unei ramuri de aventurieri a Angevinilor, înfranți în țara Sfântã, în rolul de urmași ai Arpadienilor, fidelitatea fațã de cerințele papale va deveni prioritarã. Bashkirii sunt rugați frațește sã se converteascã, sau dacã nu, sã se rertragã în teritoriile selgiucilor, iar românii nu sunt bine vãzuți, mai ales dupã ce încercarea de a lua în serios relații mai mult formale de vasalitate, au dus la înfrângerea primului mare Angevin la Posada și înființarea statelor românești extracarpatice – eveniment „de nevoie“, cãci inconform cu forma de organizare tradiționalã româneasca (sau valahã, pentru cei care prefera termenul): mici comunitãți devalmașe, cnezate mai ziceau unii, legate prin legea stramoșeascã.

Pe scurt, 50 de ani dupã venirea la putere, Angevinii anuleazã toate drepturile românilor, îi bleastãmã – cam in stilul blestemelor reciproce rostite cu 300 de ani în urmã cu ocazia Marii Schisme – urmând distrugerea românilor ca etnie de sine stãtãtoare, ei devenind mai mult o stare socialã, în timp ce conducatorilor lor le era oferitã alegerea între maghiarizare și lentã decadere socialã – excepțiile existã, dar sunt rare!

Cam aceasta este esența și originea realã a conflictelor dintre maghiari si români: adoptarea conflictului impus de cei care se rãfuiau prin bisericã, ca sã știe care este „mai roman decât celãlalt“ – adicã francii fațã de „bizantini“ – care au fost numiți așa doar când primii au învinși definitiv…

Aceastã origine nu este înscrisã în natura etnicã proprie, cum încearcã sã ne convingã reviziile istorice ale ultimelor douã secole.

Ea nu a venit la noi cãlare pe cai din Asia, dimpotrivã, începuturile au fost sub nota unei coexistențe pașnice pe care cei ce au urmat au fãcut tot posibilul sa o uite. Dimpotrivã. ea este un produs al jocului marilor puteri și al zonei de tranziție locuitã de popoarele noastre. Tranziție între marele Imperiu Roman de Rãsãrit, aflat în lentã decadere și pulsantul tânãr imperiu ce se vroia „Roman de Limbã Germanã“.

Nu poate fi vorba sã negãm avantajele evidente de care a profitat Ungaria, acceptând conducerea acestora, de facto, reprezențanti ai Puterii centrale papale. Dar este timpul sã ne trezim din amnezie și sã realizãm cã nimic altceva decât conflictul confesional al ALTORA a pus securea la rãdãcina relațiilor dintre români si maghiari, deci conflictul este extern, nefiind în natura ființei.

Aceste încorsetãri confesionale i-au invãțat pe maghiari sã-i umileasca pe români dupa însãși litera legilor date de Ludovic la Turda, în 1355 și 1366. Nu regii lor Arpadieni și nici natura lor adâncã.

Iar românii au replicat cu rezistențã ascunsã nu din potrivnicie naturalã, ci datoritã aceluiași tratament deformat. Nu este de mirare cã Köpeczi Béla în încercarea sa de a-i elimina pe români din istorie, este obligat sã recurgã la o cronicã maghiarã în principiu mai veche decât cea a anonimului lui Béla – dar de facto mai recentã, ea pastrându-se doar într-o transcriere din secolul XV. Deci mult ulterioarã blestemului impus românilor – și deci, în mod firesc, modificatã în toate referințele la acel popor care pe vremea lui Béla încã era respectat, dar devenise paria si „schismatic“ în secolul XV.

Ar fi bine, gândesc, dacã mai multi maghiari, istorici sau muritori de rând ca mine și ca voi, s-ar apleca cu mai multã atenție asupra acestor detalii. Sunt convins cã opiul potrivniciei poate fi eliminat și nu trebuie inventat nimic în acest scop. Ceva efort de înțelegere și redescoperire a originilor reale, atât. Deci, dragã cititorule sau cititoare – daca ai ajuns pânã aici, foloșeste rãgazul pentru a te întreba: oare care este atitudinea fireascã – cea a Arpadienilor, sau ceea ce a urmat?